În contextul pandemic actual, o problemă importantă a şcolii româneşti, fenomenul de bullying şcolar cu toate formele sale, este trecută în plan secundar.La prima vedere poate părea justificat, elevii nu mai sunt prezenţi fizic la şcoală, deci nu mai avem contextul în care elementele de violenţă şcolară să se manifeste. În realitate, lucrurile nu stau tocmai aşa, din cel puţin două puncte de vedere. Primul, se vorbeşte tot mai mult şi de cibernetic bullying şi al doilea, trebuie să fim pregătiţi să abordăm această problemă, atunci când contextul şcolar va reveni la normal.

Violenţa în mediul şcolar sau fenomenul de bullying, aşa cum este mai cunoscut, a început să fie studiat încă din perioada anilor 1960. Primele studii notabile au apărut în perioada anii 70 – 80 în zona scandinavă, în Japonia şi Coreea de Sud. O simplă căutare în cea mai prestigioasă bază de date internaţională (ISI Web of Knowledge) ne arată că după 2001 şi, cu o intensitate şi mai mare, după 2011, studiile pe această temă au crescut, anual, în mod exponenţial. Se vorbeşte deja de mult timp de mai multe tipuri de bullying, precum: fizic, verbal, social, relaţional sau chiar cibernetic. Totodată, fenomenul este prezent în diverse contexte: în societate (la nivel general), la nivelul comunităţilor locale, în familie şi, din păcate, şi în şcoală.

Mai mult, se pare că frecvenţa incidentelor de acest tip în şcoală este mai mare în comparaţie cu celelalte contexte şi că acest comportament de tip bullying este cel mai frecvent în jurul vârstei de 11 – 14 ani.Profesioniştii din zona educaţiei ştiu cu siguranţă că atât agresorii, cât şi victimele raportează un ataşament afectiv şi academic faţă de şcoală mai scăzut decât colegii neimplicaţi în acţiuni agresive. Totodată, se ştie că pot exista diferenţe semnificative între şcoli şi chiar între clasele din cadrul aceleiaşi şcoli, în ceea ce priveşte incidenţa agresiunii, victimizarea şi apărarea.

Cauzele acestor diferenţe sunt date de multe ori de regulamente şi practici incomplete la nivelul şcolii şi, ca atare, de medii şcolare nesigure. De exemplu, lipsa monitorizării sălilor de clasă de către adulţi în pauze, lipsa unor reguli clare împotriva agresiunii de orice fel în şcoală, ori chiar pasivitatea personalului.

Este tot mai clar că mediul şcolar poate influenţa rata agresivităţii în şcoală. Într-un mediu în care elevii se simt siguri, fericiţi, respectaţi şi valorizaţi, au atitudine pozitivă faţă de şcoală vom întâlni mai puţine cazuri de agresivitate în comparaţie cu un mediu şcolar în care aceste elemente nu se regăsesc. Ca atare mediul şcolii, în general, şi al clasei, în particular, poate fi un bun context de reglare şi prevenire a comportamentelor de tip bullying.La nivel naţional, avem deja de ceva timp cadre legislative care abordează problema, precum Strategia MEN cu privire la reducerea fenomenului violenţei […] (2007) ori Metodologiei-cadru privind prevenirea şi intervenţia în echipă multidisciplinară […] (2011). În 10 ianuarie anul acesta, a fost constituit un grup de lucru al MEN, iar în luna mai 2020 s-a publicat ordinul 4.343/2020 privind normele de aplicare. Chiar dacă trebuie recunoscut că acest cadru legislativ este unul consistent, el ar trebui completat pentru a genera acţiuni concrete în practica şcolară.

Acţiuni concrete în practica şcolară anti-bullyingÎntr-o perspectivă strict tehnică, cel puţin trei amendamente ar putea fi aduse recentelor norme metodologie, publicate în luna mai.Primul, în Cap. II, art. 3, alin 1., se vorbeşte de nivelurile la care se realizează intervenţia în sistemul de învăţământ preuniversitar. Acestea sunt: unitatea de învăţământ, inspectoratul şcolar, Centrul de Resurse şi de Asistenţă Educaţională, casa corpului didactic şi MEC. Deşi se poate susţine că în unitatea de învăţământ este inclusă şi clasa de elevi, se impune ca acest nivel (clasa de elevi) să fie prezentat şi abordat distinct.

Studiile educaţionale fac distincţie clară între mediul clasei şi mediul şcolii, iar în contextul acţiunilor de prevenire a actelor de bullying, studii recente susţin că acţiunile întreprinse la nivelul clasei au şanse mai mare de reuşită decât cele realizate doar la nivel instituţional.Cel de al doilea amendament, în Cap. II, art. 3, alin 3 se vorbeşte de echipe multidisciplinare specializate, dar partea aceasta de specializare este relativ vag descrisă, chiar şi completată cu prevederi ale unor acte normativ anterioare precum Strategia MEN cu privire la reducerea fenomenului violenţei […] (2007). Pare explicită componenta multidisciplinară (ex.: psiholog, asistent social, poliţist etc.), dar din păcate nivelul de expertiză necesar şi obligatoriu în abordarea tematicii specifice luată în discuţie (bullying) nu este reglementat, nici cel puţin specificat.

Ori asemenea reglementări sunt necesare dacă dorim o abordare eficientă a fenomenului bazată pe expertiză reală. Spre exemplu, studii recente de sinteză scot în evidenţă că programele de prevenire a comportamentelor de tip bullying par a avea rezultate mai bune atunci când sunt puse în practică de specialişti tematici, nu de cadre didactice din şcoală. Mai ales în ceea ce priveşte cibernetic bullying.Cel de al treilea amendament, în anexele 2 şi 3, se vorbeşte de prevenire şi combatere. În tot documentul sunt date numeroase cadre operaţionale pentru şcoli în acest sens. Totuşi, dacă luăm în discuţie controlul şi monitorizarea (obligatorii pentru un management eficient) demersurilor făcute de şcoli pentru prevenirea şi combaterea fenomenului, specificaţiile sunt mult prea vagi. Se menţionează doar că IȘJ şi MEN sunt responsabile cu monitorizarea şi control, în rest prea puţin în acest sens.

Mai mult, dacă verificăm ce se întâmplă efectiv în practică o să observăm cu uşurinţă că monitorizarea şi controlul făcute de IȘJ-uri se reduc, de cele mai multe ori, la a colecta numărul de cazuri de bullying sau violenţă izolată şi, eventual, la verificarea existenţei comisei şcolare şi a planului de intervenţie. Despre monitorizarea şi controlul acţiunilor întreprinse propriu-zis anti-bullying, despre suport acordat şcolilor pentru a face asemenea acţiuni specifice, ori despre evaluarea impactului acţiunilor întreprinse de scoli, datele aproape că lipsesc cu desăvârşire. Din păcate aceste lipsuri sunt permise de cadrul legislativ actual. Motiv pentru care acest cadru se cuvine a fi amendat şi din această perspectivă.

Pragmatism în prevenirea violenţelor şcolareÎntr-o perspectivă ceva mai pragmatică, alte câteva direcţii de acţiune se impun pentru a putea spera la premise reale şi solide pentru prevenirea fenomenului bullying în şcolile noastre. În primul rând, şcolile au nevoie de suport real. Au nevoie de fonduri pentru a dezvolta şi susţine permanent programe de prevenire a comportamentelor de tip bullying. În acest sens, constituirea unei axe de finanţare din fonduri structurale dedicată prevenirii şi combaterii fenomenului, cum avem acum ROSE pentru abandonul şcolar, ar putea fi o soluţie.În al doilea rând, şcolile au nevoie de expertiză reală în abordarea problemei. 

Ca atare, stimularea colaborării inter-instituţionale este necesară, între şcoală şi poliţie, spre exemplu, dar şi între mediul preuniversitar şi cel universitar. Tot, în acest sens, cadrele didactice au nevoie de formare specifică. Se stipulează în diverse acte legislative că sunt responsabile în acest sens casele corpului didactic (CCD). Suntem siguri că avem expertiza necesară la nivelul acestor structuri? Desigur că nu, pentru că în CCD-uri avem formatori tot cadre didactice, ori ştim foarte bine că până acum în pregătirea iniţială şi în cea continuă a profesorilor acest subiect al bullying-ului a fost cel mult tangenţial abordat.Ca atare, se impun două reglementări.

Prima, condiţionarea acreditării programelor de formare iniţială a cadrelor didactice (Masterat didactic, Nivel I sau Nivel II DPPD) de inserarea în curricula a unor module precise dedicate abordării tematicii bullying şcolar. Cea de a doua, crearea unui corp naţional de experţi de înalt nivel care să elaboreze ghiduri de bună practică bazate pe dovezi empirice, să monitorizeze demersurile realizate în sistem şi să conducă acţiuni de evaluare a impactului acestor demersuri, pentru a contribui la inovarea şi eficientizarea practicilor în domeniu într-o manieră fundamentată ştiinţific. Totodată, acest corp de experţi ar trebui să propună şi un program naţional de formare de formatori pe tema bullying-ului şcolar şi să formeze un corp naţional extins de formatori; într-o primă fază recrutaţi chiar din cadrul CCD-urilor. Ulterior aceste formări trebuie extinse la nivelul managementului şcolar, comisiilor responsabile din şcoli, diriginţilor şi întreg corpului profesoral.În al treilea rând, şcolile au nevoie de o colaborare reală cu părinţii pentru prevenirea şi combaterea fenomenului.

Acest aspect este recomandat în legislaţie, dar credem că se impune să fie nuanţat suplimentar. Dacă relaţia între mediul şcolii şi comportamentele de tip bullying este uşor de intuit şi de acceptat şi de către public larg şi de către părinţi. Ceea ce este însă este ceva mai greu de intuit de către părinţi este faptul că ei şi relaţia pe care o au cu proprii copii contribuie la conturarea elementelor mediului şcolar. Mediul familial, şi în acest caz, în special, felul în care şcoala, profesorul şi, desigur, fenomenul de bullying în sine, sunt tratate în cadrul familiei poate influenţa sau nu comportamentul agresiv la şcoală.În general, copiii au tendinţa să imite comportamentul şi atitudinea părinţilor faţă de şcoală şi profesor atunci când ajung la şcoală.

Ca atare, atitudini negative ale părinţilor faţă de şcoală şi profesori, precum lipsa de încredere şi respect adresate cadrelor didactice vor fi transpuse de elevi în comportamente similare la şcoală, fiind precursori ai comportamentelor agresive. Acestea ştirbesc autoritatea cadrului didactic, caz în care acestuia îi va fi mai dificil să construiască un mediu al clasei bine reglementat care să fie o premisă solidă în prevenirea comportamentelor agresive.

Mai mult, cercetările sugerează că nivelul agresivităţii copilului va creşte dacă părinţii continuă să tolereze comportamentele agresive ale acestuia. În acest context, este de subliniat faptul că părinţii care tolerează comportamentele agresive ale propriilor copii şi/sau manifestarea atitudinilor de lipsă de respect şi încredere faţă de cadrele didactice nu pot face decât rău propriilor copii şi mediului şcolar în care aceştia îşi desfăşoară activitatea. Aşadar, dragi părinţi, acordaţi încredere şi respect cadrelor didactice, aceste elemente pot constitui premise bune pentru diminuarea violenţei din şcoli. Da, dragi părinţi, şi voi sunteţi responsabili de comportamentul copiilor noştri la şcoală!Părinţii trebuie să fie foarte atenţi la relaţia lor cu proprii copii şi cu şcoala, dar şi la comportamentul copiilor lor.

Trebuie ştiut că, cele mai optimiste studii, raportează că cel mult 40% dintre cei care au fost implicaţi într-o agresiune la şcoală spun părinţilor acest lucru. Complementar celor spuse până acum trebuie subliniat că literatura prezintă numeroase studii care arată că mulţi dintre agresorii de azi sunt neintegraţii sociali, depresivii, alcoolicii şi, desigur, agresorii de mâine. Spre exemplu, avem studii care arată că peste 50% dintre agresorii din timpul claselor de gimnaziu au avut cel puţin o condamnare penală până la vârsta de 24 sau, cel mult, 35 de ani. Mai mult, 40% dintre aceştia aveau trei sau mai multe condamnări.În final, se cuvine să parafrazăm dedicaţia scrisă de un coleg către proprii părinţi pe una din paginile de început ale unei cărţi: Copiii noştri ne vor mulţimi peste timp, dacă îi vom învăţa să nu privească lumea cu ură!