Încă de la apariţia primelor scenarii cu privire la închiderea şcolilor, ca urmare a evoluţiei pandemiei, am semnalat un fenomen care implică provocări şi soluţii urgente pentru sistemul educaţional românesc: gradul ridicat de abandon şcolar şi universitar.La o primă definiţie, abandonul înseamnă retragerea elevului sau a studentului de la un ciclu de studii înainte de finalizarea acestuia la termen. În acest moment, prin lipsa măsurilor importante, necesare pentru grupurile vulnerabile, observăm accentuarea acestui fenomen.

În luna mai, a apărut un raport publicat de către ONU, în care se preciza că mai mult de 770 milioane de elevi sunt afectaţi direct de efectele produse de pandemia de SARS-CoV-2, la nivel mondial, prin măsura închiderii şcolilor sau a universităţilor. Studiile arată că situaţia era deja dramatică şi la nivel naţional, unde doar 15,2% dintre tinerii cu vârste cuprinse între 18 şi 24 de ani au finalizat opt clase.

 Procentul prezintă creşteri de la an la an, deşi în anul 2010 România şi-a asumat să ajungă la un nivel de aproximativ 11% rată a abandonului şcolar.Cauzele sunt multiple, generate de contextul social şi de gradul de vulnerabilitate al elevului/studentului şi se pot traduce prin:1.Absenţa unei infrastructuri digitale şi dotările insuficiente din cadrul şcolilor pentru susţinerea procesului educaţional. Discuţiile cu diferite cadre didactice subliniază slaba dotare a şcolilor din mediul rural. Mulţi elevi nu se pot adapta la noile sisteme de învăţare sau nu au deloc acces la acestea, din cauza resurselor limitate din familie, astfel încât unii tineri renunţă definitiv la şcoală.

Deşi există un anume avantaj al şcolilor din mediul rural, prin incidenţa scăzută a cazurilor de infectări cu noul virus faţă de oraşe, ar fi fost util ca elevii să poată continua, chiar şi parţial, procesul de învăţare „faţă în faţă”. În plus, nici la acest moment, după 7-8 luni de context epidemiologic grav, nu se ştie numărul exact al elevilor din sistemul educaţional care au sau nu acces la această formă de educaţie online.2.Existenţa unei motivaţii intrinseci, în principal din partea elevului, dar şi din partea părinţilor, face diferenţa între prezenţa activă la orele online sau doar mimarea unei implicări în procesul educaţional, în sensul unei atitudini pasive.

Absenteismul la ore, neimplicarea în dialogul cu profesorii sau colegii, participarea indiferentă la procesul de studiu reprezintă premise clare spre rezultate modeste, chiar risc de nepromovabilitate şi, ulterior, inevitabilul abandon.3.După 9 luni de pandemie, încă discutăm despre competenţe insuficiente, despre încrederea scăzută a cadrelor didactice, a elevilor şi studenţilor în sistemul de şcoală online. 

Guvernul României nu are până în prezent un program naţional clar şi resurse financiare alocate direct şi eficient pentru cursuri de pregătire, de formare a competenţelor digitale, de aprofundare a unor metode didactice alternative, inovative de lucru în noua situaţie.4. Riscul de sărăcie şi excluziune socială se asociază implicit fenomenului menţionat. Într-un studiu realizat de organizaţia Salvaţi Copiii România 35,8% dintre copiii din familiile dezavantajate sunt expuşi acestui risc, iar procentul în ceea ce-i priveşte pe copiii din mediul rural este mai mare, 44,3%.5.Existenţa unor programe universitare, care să integreze mai bine studenţii de anul I şi II în noul context universitar, consilierea adecvată, încurajarea, o constantă comunicare pedagogică, redirecţionarea unor alocaţii bugetare către dezvoltarea serviciilor educaţionale în sistem online, sprijinirea prin burse adecvate a celor din grupuri vulnerabile – toate acestea sunt urgenţe şi soluţii relevante.Rezultatele lipsei de acţiune din prezent se vor vedea în analizele şi raportările de la finalul anului şcolar sau academic, dar şi mai gravă este proiecţia acestor rezultate în viitor – creşterea persoanelor necalificate sau cu un nivel scăzut de pregătire şi cultură, un grad ridicat de analfabetism funcţional, cheltuieli cu serviciile sociale pentru susţinere, integrare şi formare profesională ulterioară.

Siguranţa educaţională a elevilor şi a studenţilor presupune o implicare activă la toate nivelele – guvern, minister de resort, instituţiile competente şi organizaţiile din societatea civilă. Tema de faţă este un semnal pe care societatea întreagă trebuie să îl înţeleagă, dar mai ales părinţii care trebuie să ofere sprijinul familiei pentru continuarea unui studiu adecvat în această perioadă dificilă. În acelaşi timp, se cuvine să precizăm că responsabilităţi majore revin elevilor şi profesorilor: elevul trebuie să înţeleagă că orele realizate la domiciliu implică la fel de multă atenţie şi seriozitate ca şi activităţile desfăşurate în şcoală, după cum profesorul are multiple roluri: datorie profesională, nevoia de competenţă ştiinţifică, un rol pedagogic important, dar şi o datorie morală de a se implica deplin în acest complicat format pedagogic, pentru ca elevii şi studenţii să performeze la disciplina respectivă.

Parteneriatul de cursă lungă între elevi, profesori şi părinţi trebuie să fie mai puternic ca oricând.Abandonul şcolar sau universitar nu este doar o temă de analiză sociologică sau în planul politicilor educaţionale, ci un fenomen grav accentuat de contextul actual, prin decuplarea de la atmosfera firească de şcoală sau universitate, de la posibilităţile dialogului faţă în faţă cu profesorii, în general de la cadrul complex de studiu, cu relaţii interumane absolut necesare şi interesante experienţe de învăţare.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.