Decizia ICCJ nr. 33/2019 a apărut azi în Monitorul Oficial, devenind obligatorie. Practic, ICCJ a urmărit să clarifice interpretarea prevederilor din Legea nr. 192/2006 privind medierea și organizarea profesiei de mediator, în ceea ce privește posibilitatea divorțului de a avea loc prin mediere. Relevante au fost, în special, prevederile care se referă la faptul că drepturile strict personale nu pot face obiectul medierii. 

Conform ICCJ, „prin încheierea unui acord de mediere cu privire la divorț, soții nu pot să deroge de la normele imperative care reglementează condițiile și procedura desfacerii căsătoriei”. Pentru a ajunge la acestă concluzie, Înalta Curte s-a bazat pe o serie de argumente:

• desfacerea căsătoriei ține de starea civilă a persoanei, ceea ce transformă dreptul de a solicita divorțul într-un drept cu caracter exclusiv personal, de care persoanele nu pot dispune (drepturile de care pot dispune persoanele sunt cele care țin de voința lor și nu implică chestiuni de interes public ce ar putea fi afectate puternic dacă părțile ar dispune liber de asemenea drepturi; astfel de drepturi – de care părțile pot dispune liber – pot fi supuse unor mecanisme cum sunt cel al medierii, un aranajament privat, până la urmă);
• după aceea, ICCJ a mai făcut referire și la caracterul strict determinat al procedurii de divorț, prin lege, ale căror elemente sunt imperative (de exemplu, în privința persoanelor care au competența să constate desfacerea căsătoriei, mediatorul nefăcând parte din acestea).

O altă chestiune cu privire la care s-a pronunțat ICCJ a fost ipoteza existenței unui acord de mediere care este ulterior „confirmat” de către o instanță de judecată, prin pronunțarea unei hotărâri de expedient.

Acest lucru este important de analizat, întrucât datele acestei ipoteze sunt ușor diferite de cele anterioare. Aici intervine un organ din cele abilitate să constate desfacere căsătoriei și, astfel, se pune problema dacă nu cumva desfacerea căsătoriei prin mediere ar fi justificată, aici. Nici în această ipoteză, însă, nu este posibilă desfacerea căsătoriei în baza unui acord de mediere.

Practic, „acordul de mediere cu privire la desfacerea căsătoriei are doar valoarea unui mijloc de dovadă privind intenția soților de a divorța, existentă la momentul încheierii lui, astfel încât el nu poate fi consfințit de către instanță pe calea unei hotărâri de expedient”. Acest lucru a fost menționat în contextul necesității menținerii consimțământului soților cu privire la divorț, pe tot parcursul procedurii, în timp ce existența acordului de mediere atestă acest consimțământ doar până la data încheierii acelui acord.

Doar divorțul, în sine, nu poate fi făcut prin mediere. În schimb, foștii soți vor putea, în continuare, să recurgă la mecanismul medierii pentru a stabili elemente anexe divorțului.

E vorba de „rezolvarea aspectelor accesorii divorţului”, conform ICCJ. De exemplu, soții pot să se înțeleagă, printr-un acord de mediere, cu privire la forma divorțului (culpă comună sau personală) sau pot să stabilească unele aspecte ce privesc alte chestiuni accesorii (de exemplu, numele soților, după divorț). Bineînțeles, orice chestiune ce ar putea afecta copilul poate fi soluționată prin acord de mediere atât timp cât este respectat interesul superior al copilului. Ulterior, astfel de acorduri ar putea fi consființite printr-o hotărâre de expedient a instanței.

www.acocatnet.ro