Ludovic Orban: Domnule președinte al Academiei, distinși membri ai Academiei Române, excelențele voastre, domnilor ambasadori, stimați invitați.

Încep prin a felicita Academia pentru această inițiativă simbolică care vrea să arate clar că trebuie să păstrăm în memorie acest simbol care practic a despărțit lumea liberă de lumea oamenilor încătușați, striviți, fără libertate, cu demnitatea călcată în picioare de regimuri de tip comunist. Este, pentru mine, o onoare  și un privilegiu să adresez acest discurs pe care îl rostesc în numele Guvernului, în acest distins hol, instituție fondatoare a României moderne și loc de întrunire a celor mai luminate minți ale națiunii noastre din ultimul secol și jumătate.

Venind să vă împărtășesc aceste gânduri, ca prim-ministru al unui guvern alcătuit de către Partidul Național Liberal, simt cu atât mai mult semnificația istorică și simbolică a evenimentului care ne adună astăzi aici. Zidul Berlinului a reprezentat, timp de 28 de ani, din istoria noastră și, pentru cei mai mulți dintre cei prezenți aici din viața noastră, expresia material a unei realități opresive de care mulți au crezut că nu ne vom putea elibera vreodată. Este o mare lecție pe care timpul ne-o oferă, făcându-ne să privim la relicvele uneia dintre cele mai sinistre încercări de a întemnița aspirațiile umane, având conștiința faptului că trăim într-o Europă a cărei istorie fără Cortina de fier este deja mai îndelungată decât cea în care Zidul ne-a divizat. Atunci când a fost construit, în 1961, Zidul părea să fie marca unei realități definitive în fața căruia nimic nu mai rămânea de făcut.

Puțini au fost cei care, de o parte și de alta a Zidului, au făcut lucrurile diferit, cei care au înțeles că un regim care își ține oamenii prizonieri pentru că nu le poate câștiga încrederea și loialitatea, este un regim care poate și trebuie să fie combătut. Prăbușirea Zidului, în anul 1989, sub enorma greutate a eșecului regimurilor comuniste, a fost și rezultatul acțiunii morale și politice a celor care au păstrat speranța, a celor care au crezut că ceva se poate face chiar și în fața celei mai brutale realități.

Este adevărat că, din păcate, memoria politică este scurtă. De aceea, sunt recunoscător Academiei Române, care astăzi ne cheamă să ne aducem aminte că încrederea, credința în oameni, în forța lor, trebuie să se afle în inima însăși a oricărei viziuni politice. Ca membru al unei generații care și-a trăit tinerețea în umbra acestui simbol al tiraniei am, de asemenea, și amintirea exploziei de speranță a acelei zile în care comunismul s-a prăbușit, în mod real dar și simbolic, în ruină. Am și memoria amară a tranziției, dar și conștiința acută a faptului că acel moment de la finalul anului 1989 a fost cel în care România și-a recuperat destinul de țară democratică membră a Uniunii Europene. Destinul politic și istoric nu este însă niciodată un dat, nu este o cale care ni se așează în față și pe care nu avem decât să o străbatem triumfal; el este o datorie și o lecție pe care trebuie o purtăm în viață. Divizările artificiale, erorile politice divolvante sunt încă o parte a lumii noastre, Europa însăși fiind astăzi pusă la încercare de tentativele de a construi noi ziduri, poate nu din beton, ci din materia încă mai periculoasă a prejudecăților, a neîncrederii, a manipulărilor și a intereselor nefaste.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.